Tofan – un artist al armoniei…

Considerat unanim drept un creator ataşat adagiului călinescian potrivit căruia cine creează pentru cei mulţi, creează pentru mult timp, pictorul Constantin Tofan a făcut încă de la debut o opţiune înţeleaptă. A se grăbi încet ţine de felul bonom şi cordial al omului care ştie că arta e lungă şi, de aceea, exclude ideea modernă că iubitorii de frumos trebuie provocaţi cu soluţii artistice izvorâte din frustări sau din exerciţii mimetice pe tema trecătoarelor mode. Din pictura lui, structura intelectuală şi umană a artistului transpare prin sugestia unei cordiale relaţii dintre omul care trăieşte şi artistul care creează. Faptul de a nu crede în ideea că accesibilitatea artistului modern ar dăuna spiritului unui timp destul de confuz nu-l ispiteşte cu cântecul de sirenă al unei modernităţi discutabile. Nu-şi permite aventuri decât în măsura în care acest spirit rezonează cu nevoia de firească evoluţie, atât la nivel conceptual, cât şi al soluţiilor plastice. Aşadar, măsura lucrurilor devine un mod de a fi între ceilalţi şi o modalitate de exprimare unde contactul cu figuraţia din spaţiul irealităţii imediate şi relaţia cu prezumptivul privitor nu declanşează iremediabile rupturi.
Caracterul colocvial al creaţiei sale derivă din felul bonomului de a propune taifasuri cordiale în linia tradiţiei picturii ieşene, unde interlocutorul vizual nu este niciodată subestimat sau exclus ca partener ideal. Această afabilitate se regăseşte în tot ceea ce face şi nu pare deloc tentat să bruscheze capacitatea de reacţie a celor cărora li se adresează. În pictura lui tăcerea aparţine omului, liniştea, naturii vaste. Îndelung exersatele lui campanii şi aventuri ihtiologice de notorietate, l-au deprins cu arta solilocviilor profunde, cu liniştea care suspendă zgomotul insalubru al mundanului şi-i deschide calea spre meditaţie şi detaşare. Pictura lui este, în consecinţă, autentică prin premise şi împlinită prin valorile la care ajunge. Astfel, ea ne apare deseori ca o veritabilă terapie socială, un demers către sănătatea spiritului. Nu întâmplător, pictorul s-a instalat în ultimele decenii printre artiştii ieşeni cu maximă vizibilitate şi notorietate, atras simultan de o modernitate calmă, cea care nu exclude, în sens axiologic şi stilistic, nici apartenenţa la o timpurie clasicitate.
Vacanţele lui de lucru sunt tot atâtea prilejuri de a-şi exersa pasiunea pentru plein air, pentru subtilităţile dialogului vizual ca impresioniştii altădată. Numai că, spre deosebire de ei, nu urmăreşte să obţină efecte eclatante ci, mai ales, să întemeieze dialoguri ce trec de la iluzorii aparenţe la esenţe. Trecerea aceasta se face sub semnul şi prin intermediul spiritualului. Între operele lucrate în priză directă la real şi meditaţiile din atelier, relaţia nu este întemeiată doar pe motiv, ci pe tensiuni intelectuale şi afective subtil distilate şi devenite imagine simbolică. El nu pictează deci instantanee ci, mai ales, anotimpuri, generice în ficţionalul lor şi unde amprenta  în ordine cosmică şi sufletească se racordează originalităţii. Pare un sadovenian fabulos şi sensibil, atras de privelişti, mirosuri şi sunete, narator al unor poveşti de demult şi din imediat, cu aerul sfătos al celui care face din peisaj poligonul de încercare al propriilor sentimente.
Filosofia artistului se întemeiază pe ideea că ceea ce este bine conceput , este limpede exprimat. Nu altfel gândea Luchian şi multe dintre pastelurile lui Tofan denotă faptul că a înţeles marea lui lecţie. Inspiraţia mea o văd toţi, natura nu trebuie bruscată, apropie-te de duhul ei sunt adagii care funcţionează perfect în arta Zugravului, dar şi a lui Constantin Tofan. Simţul îndelung exersat al culorilor, înţelegerea rolului valorilor, contrastelor şi complementarelor, în general mitologia culorii îl face să aibă acces prin individualitate, la generalitate. Peisajele lui articulate arhitectural sau schiţate rapid sunt, în consecinţă, o pledoarie convingătoare pentru armonia lumii, pentru prezenţa inefabilă a frumosului ca o componentă desăvârşită a unui mereu nou umanism. Nu întâmplător are numeroşi imitatori care recunosc însă arareori.  Succesul lui la public, motivat profesional însă greu de suportat, nu a venit de la sine. El are în spate disciplina de atelier şi strădania de a înnobila particularul cu semnificaţia generalului. Toate acestea marchează prestigiul său artistic din care ar vrea să se înfrupte şi cei care îl imită copios. Oricum, decât zeloşi contestatari, mai bine emuli neajutoraţi…
Circulaţia expoziţiilor lui Tofan în ţară sau străinătate – i-am văzut la Veneţia o excelentă selecţie cu peisaje româneşti şi, mai apoi, cu vedutte veneţiene la Iaşi – atestă că a şti să rămâi diferit în raport cu uniformitatea stilistică a celor mai mulţi de-acum, ţine de opţiunea unui artist care îşi evaluează corect locul şi, la fel de important, de strategia de a-l putea onora mai bine şi mai mult timp.  Constantin Tofan, aflat la deplina lui maturitate, inventiv şi tenace, deschis către o impecabilă comunicare simbolică, reuşeşte în pictură sau grafică să restituie, de fapt, misterul vizibilului pe care nu-l numeşte, ci doar îl sugerează. În compania lucrărilor lui, armonioase şi stenice, viaţa parcă se colorează uneori şi devine ceva mai acceptabilă…         
 

Înapoi la natură

Cu toate că pictorul ar fi predispus mai degrabă tehnicii culorilor de apă, reacţiei fulgurante la trasparenţe şi fluidităţi cromatice, el optează pentru materia onctuoasă a culorilor de ulei sau matitatea consistentă a pastelurilor. Preferă să absoarbă lumina în intimitatea suprafeţelor colorate decât să lase la îndemâna hazardului efectele. Timpul nu-l presează niciodată şi nu simte nevoia să se găbească. Schiţele se elaborează mental, cu oarecare detaşare, deşi, deseori, rezultatele pot sugera o implicare aproape impresionantă.

 

În tihna atelierului, rememorând senzaţii trecute, prin exaltarea unor tonuri, privitorul devine martorul privilegiat al surprinderii, instantanee, a clipei. În această capacitate fecundă de a retrăi emoţii defuncte se află fidelitatea faţă de motiv, dar şi suportul autentic al soluţiilor mizând pe imaginar. Este presupus că aparenţa de lucru în priză directă, atât de agreată de impresionişti, mizează pe elaborări sucesive, pe reveniri şi preluări. Constantin Tofan îşi îngăduie sa improvizeze, după ce a repetat insistent ca un actor în faţa oglinzii. În peisajele lui Constantin Tofan, prezenţele umane sunt rare. Nu lipsesc definitiv, pentru simplul motiv că prezenţa lor este subliniată tocmai de absenţă. Figurile umane nu trebuie să fie citate spre a le fi bănuită existenţa. Alteori, artistul le convoacă în scenă şi atunci se dovedeşte interesat de frumuseţea eternă a nudului. Tinere, abia ieşite din adolescenţă, nubile în plenitudinea frumuseţii, pozează discret şi arată ceea ce, de fapt, vor să ascundă. Misterul sporeşte, pe măsură ce expresia presupune şi o posibilă existenţă afectivă.
      

Portretul artistului la maturitate

Într-un asemenea climat evolutiv Constantin Tofan a urmat ostrategie a aşteptării, dublată de acumularea lentă şi tenace a elementelor pro­priei sale viziuni. O astfel de comportare viza şi o tactică pe termen ceva mai lung, ori­ce bruscare părându-i-se inoportună. De aceea, în expozi­ţiile anterioare efortul personalizării expresiei nu excludea vagi ecouri ale mediului ieşean. Decantările erau însă pentru un ochi atent şi avi­zat nu numai vizibile dar şi convingătoare. Talentul şi dorinţa pictorului de a se defini cât mai nuanţat asigu­rau temeiurile unei previzi­bile evoluţii în planul moti­vaţiei imaginii dar şi a for­mulelor grafice şi cromatice utilizate. Constantin Tofan îmi pare acum artistul ce a în­ţeles în resorturile lui profunde celebrul adagiu: grăbeşte-te încet! Numai astfel ex­pozantul de acum, matur şi echilibrat, poate da seamă de propria imagine.
La nivelul motivelor predi­lecte vom afla echivalentul unei obsesii: zborul, desprin- derea de real, eliberarea din chingile prea severe ale gra­vitaţiei şi cuprinderea abso­lutului. Metafora e veche de când lumea, Icar nefiind de­loc un mit descurajant prin tragism, ba, aş spune, înalţă omul deasupra condiţiei sale.
Rezolvările picturale, dincolo de grafismul imediat, alătură într-o perfectă armonie    materia culorilor de pământ, mai grele, cu cele subtil glacia­le, aeriene. Între pământ şi cer, Icarii lui Constantin To­fan au semnificaţia unor tul­burătoare coloane ale timpu­lui interior.
Când renunţă la limbajul de sugestie metaforică, artistul priveşte atent în jur. Desco­peră frumuseţea eternă a cor­pului uman şi, cu discreţie, păstrând intact misterul fe­minităţii, explorează graţia unui posibil poem de dragoste. A privi în jur nu înseamnă a substitui imaginarului lec­ţia de mult depăşită a realităţii imediate. Ca şi Delacroix altădată, pentru a picta un peisaj cu adevărat trebuia să se retragă în atelier. Deci, ceea ce vede trebuie transfor­mat în memoria afectivă şi culturală spre a putea deveni finalmente operă de artă. Toate aceste succesiuni men­tale sau concomităţi de selecţie şi interpretare se topesc într-o viziune din ce în ce mai particulară. Portretul ar­tistului la maturitate se înscrie perfect în ceea ce Nicolae lorga afirma despre vârstele oa­menilor: tinerii visează înain­te, bătrânii visează înapoi, la mijloc bărbaţii se luptă... Con­diţia artistului autentic e lup­ta perpetuă cu limitele...


Constantin Tofan - varianta estivală


Constantin Tofan, un pictor al tuturor anotimpurilor, sensibil ca un poet şi aplecat asupra subtilităţilor tonale ca un impresionist plin de fervoare, are un tact al său în comunicarea prin arta cu inefabilul. Pentru pictor, peisajul este o stare de spirit, un mod de a pune în relaţie senzualitatea percepţiilor vizuale cu sobrietatea unui veritabil arhitect al imaginii. Natura îi oferă o schemă posibilă, o relaţie desprinsă dintr-o gamă strălucitoare prin efect şi armonioasă prin sens, după care intervine firesc nevoia de a ordona acest efluviu al unei exteriorităţi spre a deveni expresia particulară a eului profund.
Maturitatea artistică la care a ajuns acum îi conferă deplina libertate de a fi cu adevărat el însuşi. Se grăbeşte încet şi opera se structurează cu răbdarea bunului gospodar. Calmul omului, pus deseori la încercare de confraţi, este imperturbabil doar atunci când în largul naturii se poate întâlni cu adevărat cu el însuşi. Şcoala ieşeană, cu care are evidente afinităţi elective, se potriveşte de minune pe trupul masiv al unui reflexiv temperat. Pentru a fi auzit-văzut nu trebuie să ţipe în urechile nimănui.
Ahtiaţii după formulele abstracte îl socotesc unul de-al tor, iar ceilalţi, situaţi ceva mai aproape de marea lecţie de pictura a celor vechi, îl revendică la rându-le.Între timp, cu o disciplină de pictor german, lucrează cu rigoare, dar şi cu claritatea deprinsă de la artiştii francezi.
Adeziunea la aceste valori îi asigură, neîndoielnic, un parcurs marcat de stima confraţilorşi a comentatorilor şi, mai important, de conştiinţa că are ceva superior de spus oamenilor care nu se mulţumesc doar să existe, ci să şi fie...

Valentin Ciuca

 
 

Expozitii personale
2009, Muzeul de Arta "Iulian Antonescu",Galeria "Alfa",Bacau; 2008,Muzeul de Arta, Galati; Galeriile de Arta"N.Tonitza", Iaşi; Galerile de Arta"N.Tonitza",Bârlad;Galeriile Arta, Muzeul Judeţean " Ştefan cel Mare", Vaslui; Galeriile de Artă "Dana", Iaşi; ,Galeria der Gandgolf-Kirche Hettsteadt; Germania; 2007,Expozitie organizata de Ministerul agriculturii, Magdeburg,Germania; 2006, Galeriile de Artă "N. Tonitza", Bârlad; 2005,Galeriile de Artă "TOPART",Iaşi; 2004,Cotton,Germania; Gala Galerie,Magdeburg,Germania; Galeriile de Artă Ateneu-Tatarasi Iaşi; Galeriile de Arta "TOPART", Iaşi; 2003,Galeriile de Arta "TOPART", Iaşi; 2002,Centrul Cultural Român, Veneţia; 2002,Galeriile de Artă "Cupola", Iaşi; 2001,Centrul Cultural Român, Veneţia; 2000,Galeriile de Artă "Cupola", Iaşi; Galeriile de Artă, Constanţa; 1999,Galeriile de Artă "Cupola", Iaşi: 1998,Galeriile de Arta Saint Pierre Elbeuf,Franta; 1997,Galeriile de Artă "Cupola", Iaşi; 1996,Galeriile de Artă "Cupola", Iaşi; 1994,Galeriile de Artă "Veda", Iaşi; 1992,Galeriile de Artă "Cupola", Iaşi; 1989,Galeriile de Artă "Cupola", Iaşi; 1987,Galeriile de Artă "Cupola", Iaşi; Galeriile de Artă, Suceava- Siret.

Bienale/expozitii jurizate pe ultimii 5 ani
2008, Salonul anual al UAP,Filiala Iasi, World Trade Center, Iaşi; "Oraşul",World Trade Center,Iaşi; "Nudul", Galeriile de Arta "N.Tonitza", Iaşi.; 2007,Bienala "Lascar Vorel", Piatra-Neamţ; Concursul Internaţional de Artă Plastică ".N.Tonitza", Bârlad; Saloanele Moldovei, Bacău-Chişinău; Salonul anual U.A.P. -Filiala Iaşi, World Trade Center, Iaşi; Salonul de arte vizuale al profesorilor, Muzeul de Artă, Iaşi; 2006,Salonul anual U.A.P.-Filiala Iaşi, World Trade Center, Iaşi; Salonul Naţional de Artă, Muzeul de Artă, Bârlad; Bienala "Lascar Vorel", Piatra-Neamţ; Salonul de arte vizuale al profesorilor, Muzeul de Artă, Iaşi; Saloanele Moldovei, Bacău-Chişinău; 2005,Bienala "Lascar Vorel", Piatra-Neamţ; Salonul profesorilor de arte vizuale,Complexul National Muzeal" Moldova",Iaşi;

 

2004, "Salonul anual al .U.A.P,World Trade Center, Iaşi;Saloanele Moldovei, Chişinău.

Expozitii in strainatate
2006,"Zilele României", Centrul expoziţional "Constantin Brâncuşi", Chişinău; "Comunicare", Centrul expoziţional "Constantin Brâncuşi", Chişinău; 2005,"Orizont plastic" Centrul expoziţional "Constantin Brâncuşi", Chişinău; 2004,Galeriile de Arta "Top Bussines", Chicago, S.U.A.; 2003,Muzeul de artă Halle,Germania; 2003,Expoziţia cadrelor didactice de la Universitatea de Arte "George Enescu", Muzeul de Artă, Chişinău; 2002,Centrul Cultural Român, Budapesta; Centrul Cultural Român, Viena; 2001,Le centre d'exposition "Constantin Brâncuşi", Montreal,Canada; 1999,"Art Decouverte",Poitiers,Franta; 1998,Galeriile de Arta Saint Pierre, Franţa; 1996,"Art decouverte,peinters et sculpteurs moldaves de Roumanie,Chapell Saint-Luis College Henry IV, Poitiers, Franţa; 1990,"Artă ieşeană contemporană", Muzeul de artă Chişinău, Republica Moldova;

Simpozioane naţionale
2008,Simpozion Naţional de pictură Ciric, Iaşi; 2007,Simpozion Naţional de pictură Maliuc, Tulcea; Simpozion Naţional de pictură Vatra Dornei; 2006,Simpozion Naţional de pictură Cotu Morii, Iaşi; Simpozion Naţional de pictură Colibiţa, Bistriţa Năsăud; 2004,Simpozion Naţional de pictură, Stânca Costeşti, Botoşani; Simpozion Naţional de pictură "Partizani", Tulcea; 2003,Simpozion Naţional de pictură Cotu Morii, Iaşi; Tabăra de creaţie, Borşa, Maramureş; 2002,Simpozion Naţional de pictură, Stânca Costeşti, Botoşani; 2001,Simpozion Internaţional Samotrake, Grecia; Simpozion Naţional de pictură, Stânca Costeşti, Botoşani; 2000,Tabăra de creaţie, Durău, Piatra Neamt; 1997,Tabăra de creaţie, Blasova, Brăila.

 

CONSTANTIN TOFAN la Cupola

Înţelegând creaţia artistică din unghiul ma­ximei lui Suetonius, festina lente, Constan­tin Tofan — deşi pictor laborios — a amânat peste obişnuit confruntarea cu publicul printr-o expoziţie personală reprezentativă. An­samblul lucrărilor expuse acum la „Cupola" surprinde în primul rând prin coerenţa inter­nă, fapt care probează că pictorul se afla deja în posesia unei palete cromatice proprii şi, mai mult decât atât, şi-a conturat o vi­ziune plastică specifică.La polul opus picto­rilor care se vor indescifrabili, Constantin Tofan pare stăpânit mai curând de o nostal­gie a naturaleţii în exprimare, ceea ce poate însemna şi un deliberat refuz al elementelor extra-plastice de care, în veacul nostru, s-a făcut atâta abuz. O vitală şi elementară bucu­rie de a picta se ghiceşte la originea acestei opere, epurate de orice extravaganţă în des­făşurarea conţinuturilor plastice. Concret, pic­torul practică un realism remanent, reperto­riul său imagistic fiind constituit de privelişti din natură transfigurate în laboratoarele re­veriei insinuante; marcând decalajul între timpul privirii şi timpul consemnării pe pânză a imaginii, un uşor, abia perceptibil aer de vis învăluie totul. Coborând mai adânc chiar de stratul amintirilor, inspiraţia artistului recuperează imagini din stratificările memo­riei ancestrale — coline scăldate într-un azur de legendă, călăreţi singuratici cu armuri ne­funcţionale, pâlcuri de pădure care nu au cu­noscut mâna instituindă de ordine a omului, generice păsări survolând vegetaţii luxuriante etc. Corespunzător acestei atmosfere de imponderală vrajă, gama favorită a pictorului va tinde spre monocromatism, discreţie şi lumi­nozitate selenară, potenţând astfel un microcosmos de sensibilitate sub semnul seninătă­ţii şi al farmecului intim. Optând pentru se­vera restrângere a gamei. Constantin Tofan mizează cu deosebire pe dozajul valorilor ca mijloc predilect de expresie, direcţie în care creaţia pictorului oferă de pe acum semne ale unei performanţe de excepţie, în măsură să-1 singularizeze. Notabil este de asemenea faptul că în con­stituirea formelor picturale. Constantin Tofan se dispensează aproape cu totul de un ele­ment plastic care poartă mai mult decât ori­care altul marca modernităţii, anume tuşa. Aparent atonică, o astfel de decizie este în fapt congruentă cu viziunea plastică de ansamblu a artistului, viziune care fiind prin excelenţă  candidă,  exclude  de la  bun  început orice violenţă. Atunci când totuşi îşi face perceptibilă prezenţa, tuşa lui Tofan este glasată, aşa cum linia — deşi frecvent folosită — arareori rămâne neestompată.
Dincolo însă de o preferinţă sau alta şi de temeiul lor, remarcabil este, în acest context, faptul că pictura lui Tofan trăieşte prin ele­mente intrinseci artei plastice. Rezultat — aşa cum este de presupus — al unei elementare bucurii de a picta, creaţia lui Tofan nu soli­cită privitorului inutile eforturi de descifrare a unor discutabile sensuri incifrate sau tâlcuri abstruse, ci la fel de elementara bucurie de a privi. Că pictorul contează pe un privitor cu ochiul format, avizat asupra mult încer­catei sensibilităţi moderne, abia dacă mai tre­buie să o spunem; căci dacă acest artist vizează o anume comunicare cu prezumtivul său public în cauză este genul de comunicare care începe acolo unde cuvântul, cu ştiutele sale facilităţi, încetează să mai fie operant. Iar disponibilităţile evocatoare şi sugestive ale cu­lorilor aflate în anume raporturi sau animând o anume grafie nu sunt — aceasta poate să fie ambiţia pictorului —. niciodată ameninţate să se epuizeze.Confirmând buna primire de care s-au bucu­rat numeroasele sale participări anterioare la expoziţiile de grup, Constantin  Tofan se impune, prin această exigentă selecţie de la, „Cupola” (Iaşi), ca un reper ce nu mai poate fi ignorat în prestigioasa constelaţie de nume a şcolii ieşene de pictură.
CRONICA, 6martie 1987

“[…] Privelişti din natură sau siluete umane, totul este filtrat de o imagerie prodigioasă, instituind o atmosferă de vrajă indicibilă. […] Artişti precum Constantin Tofan probează capacitatea artei de a redescoperi frumuseţea lumii.”
D.N. ZAHARIA, 1995

Constantin Tofan: desprinderea de tradiţie

În alţi termeni, Constantin Tofan nu aruncă nimic din instrumentul tradiţional al creaţiei în pictură, dar îl pune să funcţioneze în sensul subminării tradiţiei. În nota retrospectivei istorice concepute de Rosalind Krauss în 1996 la Centre Pompidou, Constantin Tofan se situează dincolo de disputa figuraţie-abstracţie, dispută sterilă care nu face decât să evidenţieze o dată în plus constatarea deja veche că fiecare dintre cele două direcţii divergente şi-a secătuit resursele creatoare. Avantajul "informalului", cum o probează şi expoziţia de acum a lui Constantin Tofan, este că îl constrânge pe artist ( dar şi pe spectator!) să se elibereze de tot ceea ce este exterior picturii atunci când face (sau priveşte) pictura.

 

În loc de a concura aparatul fotografic sau rostirile prin cuvânt, arta picturii se concentrează pe mijloacele care-i sunt specifice forma şi culoarea. Aparent săracită, ea intră abia astfel pe tărâmul bogaţiei nesfârşite care-i aparţine în exclusivitate. Într-un tablou intitulat "Blaupunkt" asistăm la o tensionare maximă a relaţiei formă-culoare: ai spune că şi una şi alta au ajuns la limita epuizării, dar nici una nu cedeaza în aspiraţia sa radicală de a o elimina pe cealaltă şi a se înstăpâni, singură, peste întreg tabloul. În "Dialog 2", însă, ne aflăm la polul opus: culoarea şi forma par să trăiască în registre complet separate, înfloresc fără a întâmpina vreun obstacol, ajung să aibă "trupuri" armonioase şi, până la urmă, se pun reciproc în valoare. Între aceste extreme reprezentate de "Blaupunkt" şi "Dialog 2", Constantin Tofan investighează o largă paletă a raporturilor formă-culoare, fără nici o preocupare pentru "mesaj". Surprinzator însă, jocul său cu elementele de limbaj livrează sensuri care nu-s doar ale picturii, ci ale lumii însăşi: cand viaţa îţi scoate în cale opozantul, ca în "Blaupunkt", lasă-1 să crească cum poate mai bine şi vei constata ca tu însuţi te vei implini mai bine, ca în "Dialog 2".
Alungat din start, sensul revine în opera de artă când nu ne mai asteptăm. Esenţialul se dovedeşte a fi măsura în care opera este capabilă de a avea un impact estetic asupra spectacolului: nu poate fi vorba de mesaj veritabil decât peste pragul meritului artistic al operei.
Prin cele paisprezece expoziţii personale ale carierei sale, Constantin Tofan a evoluat treptat spre o asemenea formulă de expresie artistică în care esteticul atinge gradul de autonomie indispensabil oricărei discuţii despre mesaj.

 

REÎNTÂLNIRE LA ATENEU

Constantin Tofan se arată încredinţat că pictura, a cărei „moarte" (cel puţin în ipostaza impusă de şevalet) este clamată de câteva decenii bune, dispune încă de resurse neexploatate, suficiente pentru a prilejui afirmarea de noi perso­nalităţi în domeniu. Fără a forţa limitele tradiţionale ale acestui domeniu al artelor plastice, Tofan mizează pe ceea ce s-ar putea numi „rafinarea rostirii": într-adevăr, nu mai regăsim în creaţia sa recentă nimic din acele trimiteri explicite spre tărâmul închipuirilor desprinse de lumescul mai mult sau mai puţin banal, nimic din obsesia mesajului şi cu atât mai puţin din cea reprezentaţională. Eliberat de orice „sarcini" impuse din exterior, pictura sa este ţinută să „vorbească" doar prin mijloacele sale strict-specifice, culoarea şi forma bidimensională. Tablourile devin astfel tumultuoase orchestraţii cromatice, în care exigentele formale se restrâng dras­tic până la vagi sugestii de simboluri sau reminescenţe de alcătuiri recognoscibile.
ZIARUL DE IAŞI, 08.03.2004

Tofan contra Tofan

După ce, printr-o opţiune bine direcţionată şi urmărită cu tenacitate vreme de două decenii, a izbutit să se individualizeze apăsat în peisajul picturii ieşene, Constantin Tofan îşi surprinde acum publicul printr-un întreg ciclu de lucrări menit parcă să pulverizeze imaginea statornicită despre creaţia sa.
Totuşi, amatorilor atenţi la manifestările expoziţionale din ultima vreme nu le-a putut trece neobservată primenirea declanşată de mai mulţi ani în programul estetic al artistului.
Preocupării pentru figurativul major sau fantastic i-a substituit treptat focalizarea pe binomul formă-culoare eliberat de orice alte semnificaţii exterioare.
Trecerea s-a produs treptat, spuneam pentru că paleta cromatică continuă încă să păstreze în mare măsură marca Tofan de altădată, în plus, elementul, figurativ se atenuase până la a deveni cu totul părelnic încă în unele lucrări realizate cu un deceniu în urmă, încât, chiar dacă expoziţia de acum va lăsa publicului impresia unei bruşte schimbări de direcţie în pictura sa, în realitate artistul a evoluat organic prin problematizarea limitelor oricăror mijloace de expresie experimentate cu luciditate.
De altfel, Constantin Tofan, nu pare a fi structural un artist al gesturilor spectaculoase, ci unul al opţiunii temeinic cumpănite. În compoziţia de acum, accentul cade pe exploatarea valenţelor de sugestie ale formei şi culorii. Desenul este când modulat în linii tandre, când învolburat, incisiv şi nervos. Formele capătă un ritm neliniştit, un aspect mozaicat. Vârtejul de linii contorsionate şi de suprafeţe viu colorate fragmentează imaginea de o manieră ce trimite la o posibilă sinteză între cubism şi expresionism.
Iaşi 2000

Extrase critice - D.N. Zaharia

 

Un continuator de vocaţie
Constantin Tofan face parte, dacă nu din regnul uriaşilor, cel puţin din cel al bărbaţilor voinici. Nu-i chiar Sfarmă Piatră, dar n-ar fi mare mirarea să-l vezi luându-se la trântă cu munţii. De nu-l cunoşti îndeaproape cu greu ţi-ai putea închipui că într-o asemenea alcătuire granitică e loc, şi încă unul larg, pentru delicatesuri mai degrabă feminine. Constantin Tofan cultivă un gen de pictură ce este al preţiozităţilor, al reveriei şi visării. Din batoanele colorate, care în mâna lui de om puternic  par nişte biete beţe de chibrituri, ies privelişti mirifice. Ştie a da catifelare de ierburi molatice la sfârşit de primăvară. Presară peste cartoane pulberi ca de aurar. Atinge în plăsmuirile lui în pastel fineţe de stampă japoneză. Ţesătura de mătăsuri, cu care înveşmântează suprafeţele, e colindată de adieri ca de vrajă, ireale aproape. Dar şi atunci când înfăţişează monumentalul în pastelurile sale, Constantin Tofan nu-şi reprimă pornirile de miniaturist din bătrâne vremuri mănăstireşti. Detaliul e migălit cu ştiinţă şi rafinament şi pus să releve insolitul, palpitul de unicitate.
Pastelurile lui Constantin Tofan sunt expresia unei stări de extaz, pe care artistul o încearcă în faţa naturii. Aceasta trăieşte puternic în făptura sa de coborâtor din oamenii pământului, cei pentru care codrul, câmpia, dealul, iazurile, apele curgătoare, au fost casă dintotdeauna. A locuit din copilărie în acest regat. Aşa că atunci când pictează peisaje, el nu-şi transcrie emoţiile, senzaţiile întâlnirii cu ceva care-l tuşează, ci adaugă uimirii momentului toată zestrea de simţiri a lui şi a înaintaşilor săi. Împătimitul pescar nu se duce pe bălţi şi maluri de râuri, în special la Prut, doar ca să-şi umple rucsacul cu peşte, cât mai ales să se cufunde în natură ca în apele cele edenice. Pentru citadinul de azi întoarcerea în natură e similară cu regăsirea raiului. După astfel de ieşiri revine în atelier plin de elan şi cu mai multă poftă de lucru. În general n-are hodină mai de loc. Se împarte între pictură, lucrul cu studenţii şi treburile şi angaralele breslei artiştilor plastici de la Iaşi, al căror staroste este. Le face pe toate bine, urmâdu-şi darul din părinţi, acela de a se înhăma la muncă.
Pictează mult, însă e bântuit tot timpul de demonul căutării nerostitului. Îi cade parcă mai bine postura de peisagist în pastel, dar şi în ulei. Peisajele lui se disting prin viziune poeticească, una frustă câteodată, de cele mai multe ori plină de graţiozitate. Se adaugă iscusinţa coloristică şi arta de a găsi în fiecare tablou accentele cromatice vestitoare. Nu-i sunt străine nici dedulcirile abstracţionismului pictural, la care ne face părtaşi cu prilejul expoziţiei de la Galeria “Dana”. Aşadar, se mişcă dezinvolt şi pe tărîmul geometriilor de tot felul. Compune ingenios, în manieră proprie şi coerent, totodată. Înnobilările cromatice şi chiar un fior poetic se desluşesc şi în aceste creaţii ce ţin de abstracţionism şi constructivism. Inima cred că-l trage mai mult la peisaj şi pastel, unde-i mai acasă. Mintea îl împinge şi spre alte forme de expresie ale modernităţii ultimului ceas, poate şi dorinţa de a nu  fi socotit anacronic. E, cred, o temere neîndreptăţită, pentru că nici în peisagistica în ulei, dar mai cu seamă în pastel, tenta de modernitate nu lipseşte. Receptarea naturii este a unui om al zilelor noastre. Tablourile lui, fie că sunt figurative, fie abstracte, sunt fructul unei trăiri intense, a unor combustii lăuntrice. Însă când se consacră peisajului, care ocupă un loc pregnant în opera sa, Constantin Tofan nu trage imagini la dagherotip, ci sugerează, imprimă lucrărilor o notă de fantast şi o vrajă ce te poartă printr-o lume a misterului, una ademenitoare, căreia eşti ispitit deîndată să cauţi a-i dezlega tainele. Acest fel de a redescoperi frumuseţile tainice ale lumii ne îndrituiesc să vedem în Constantin Tofan un continuator de vocaţie al pasteliştilor mari pe care i-a avut Iaşul, în frunte cu inegalabilul Călin Alupi.

Grigore Ilisei

 

INSCRIPŢII PE-UN CRÂMPEI DE ŞEVALET
Întregul destin artistic al lui Constantin Tofan pare să fie definit de binomul atributelor cu care, acum un secol, Rilke încercase să rezume cariera lui Cézanne. Ambiţia şi voinţa – credea sentenţios poetul german – rânduiseră arta pictorului francez printre marile realităţi obiective şi sensibile ale acestei lumi. O lume aflată în căutarea răspunsurilor potrivite la necontenita îndoială asupra rosturilor ei identitare. O strădanie niciodată încheiată de a pune deacord propriile năzuinţe şi putinţe creative cu aşteptările celorlalţi şi ale timpului. Cele ce absorb şi dizolvă totul înrăbdătoarea şi încăpătoarea lor curgere limpezitoare. Fără a-şi asuma voit o atare implacabilitate, Constantin Tofan a rezonat de-a lungul devenirii sale artistice în sensul acestei nevoi interioare. Imbold de generozitate, care îl motiva de fiecare dată în tentative de a se afla printre cei hărăziţi să sporească fărâma de speranţă şi de bucurie a celor din jurul său. Prin râvna lui creatoare, atâta câtă i-a fost dată, el s-a dăruit, cu credinţă şi onestitate, tuturor celor ce i s-au aflat în preajmă şi care, mai mult sau mai puţin încrezători în virtuţile sale, i-au nutrit încrederea în adevărul propriilor spuse. Aşa cum el a înţeles  să le aştearnă în rama unui tablou, iată, de mai bine de patru zeci de ani încoace!
Un anume soi de docilitate scolastică, de elev sârguincios, l-a fixat în lungii şi ezitanţii ani ai începutului, în tiparul artistului veleitar. Corect şi agreabil, dar evoluând lent în marsupiul conformismului figurativ, aproape fotografic, încurajat de o clientelă pestriţă şi prea puţin interesată de versatilităţile stilistice ale avangardelor artistice ale timpului. Conservatorismul cererii îl condamnă, de regulă, pe artist la convenţionalitate. Instinctul de supravieţuire, în această fundătură a mentalităţilor neo-protipendadei provinciale, i-a cenzurat însă drastic entuziasmul şi scrutarea  cercetătoare a propriei naturi artistice. Care, deşi, nu părea deloc înclinată spre mirajul experimentalist, avea totuşi abilitatea rostirii, câteaodată, în forme şi cu un vocabular plastic personal, a unui alt fel de discurs vizual. Cunoscându-i în bună măsură performanţele pictografice ale anilor ’70-’80, cu obstinata lor exaltare peisagistică, cu “statisticele” lor pedant aşezate “în model”, cu vivacitatea lor coloristică, ce inducea o stare de reverie şi molcomie bucolică autohtonistă, pe o linie tematică restrânsă la câteva module lesne recognoscibile, după un bun reţetar comercial, dar intuindu-i verva şi sensibilitatea cromatică, prea mult ţinute în chingi de restrictivul său program de atelier, l-am rugat într-o bună zi să-mi arate mapele “juneţei” sale artistice. Abia atunci şi acolo avea să mi se confirme instinctul coloristic şi picturalitatea creaţiilor lui Tofan!
Tehnicile picturii în culori acrilice şi voluntarismul gesticulaţiei se dovedesc a fi foarte prielnice în slujirea acestei orientări stilistice, cu o remarcabilă potenţare identitară. Palpitul, când suculent şi dens, când evanescent, cald şi subtil insinuat al tuşei sale colorate, a ocupat curând prim-planul construcţiei plastice, insuflând coerenţă şi naturaleţe gestului pictural. Reîmprospătarea discursului plastic al artistului nu a necesitat, aşadar, strădanii novatoare radicale, ori reconsiderări stilistice şi de limbaj pictural potrivnice naturii sale.
Creaţia din ultimii ani a artistului, aşa cum o avem astăzi sub priviri, ne relevă imaginea unui artist matur, luminat de regăsirea sinelui, dezinvolt în aleatoria poetică a formelor, echilibrat şi sintetic în structurarea construcţiei plastice, creativ şi imaginativ în revelarea purităţii şi armoniilor cromatice proprii. Pictura de astăzi a lui Tofan nu e doar o reconfigurare a ceea ce convenţionalitatea practicilor sale plastice de până acum, ne-a oferit în chip de şablon stilistic. Este abordarea, într-o miză estetică epurată de platitudini şi complexe frustrante, a unei nevoi de comunicare înveterate, prin care vigurosul său simţ coloristic a reuşit să coaguleze şi să ordoneze, de-a lungul anilor, un limbaj pictural distinct, cu destule elemente de originalitate şi de o cuceritoare simplitate şi naturaleţe.

Corneliu  Antim

CONSTANTIN TOFAN – trasee picturale

Expoziţia de pictură a lui Constantin Tofan de la Galeriile DANA are ca punct de plecare – referinţa la natură.
Artistul nostru, pelerin al spaţiilor spirituale moldove, este atent la adaptarea unor varii formule plastice şi tehnice – selectând din real conform unei alchimii proprii, esenţa „lucrurilor”. Pictura sa (alţii n-ar putea condamna – de ce nu grafica colorată !) este rezultatul unor trăiri şi entuziasme la faţa locului, „sur le motif” sau, a posteriori, în atelier. Notaţii rezumative, secţiuni în peisaj, ele reuşesc să păstreze privilegiile rare spontaneităţii, uimirii sau extazului clipei.
Tofan aparţine pământului moldav, legat de obârşie, pentru care zona aşa zis „rurală” este locul iubirilor primare, este sinteza creaţiei sale. Tofan manifestă un pronunţat şi modern apetit pentru eboşe, pentru non – finit, o sensibilitate particulară pentru efemer. Albul hârtiei înregistrează tensiunile filmice, ondulatorii ale dealurilor Dobrovăţului şi negrul tuşurilor, fragilităţile, catifelările sau durităţile liniei, indecizia sau forţa ductului. Culoarea intervine uneori destul de parcimonios, modificând climatul structurat şi sensibil al desenelor de construcţie în alb – negru, tulburând energiile ce stau la pândă. Verdele brun al desprinderilor musteşte de sevele pământului iar culoarea solară a „naturii” din preajmă iradiază o voluptoasă picturalitate. În genere, atenţia noastră nu este reţinută atât de identificarea semnificantului cât de expresia plastică a semnificantului în formă şi substanţă. „Motivul” declanşează structurări de multe ori austere – materia picturală (cu precădere frotiuri cu subţirimi de abur) subliniază atmosfera pură, transparentă, aerul aseptic al povârnişurilor moldave. Aceste imagini ale însingurării ne atrag prin intensa plăcere cu care au fost pictate, prin lumina aureolară de care această lume de ocruri, griuri perlate, uneori de o stranietate lunară, pare învăluită. Artistul meditează profund la funcţiile materiei şi culorii. El ştie foarte bine cum culoarea lucrează materia, că este sufletul ei, că ea trăieşte dintr-un neîntrerupt schimb al forţelor dintre materie şi lumină.
Expoziţia de faţă este unul dintre traseele mărturisirii . Constantin Tofan antrenează printr-o manieră proprie, indicibil spontană, elemente primordiale, starea dialecticii lor invizibile, forţa latentă a elementelor surprinse de ochiul privilegiat într-un proces iradiant, metaforic.
Artistul, lucid şi programatic nu ezită între studiul spontan de plain – air, compoziţia figurativă geometric şi abstracţia lirică derivată din imaginile concretului. Actualele imagini nu se epuizează prin simpla „citire” a lor, ci îşi păstrează, acel inefabil al expresiei de profunzime, care nu este altceva decât viaţa autonomă a semnelor care se văd, compuse în ritmuri propii, autoreferenţiale.
Artistul Constantin Tofan reuşeşte să rezolve o ecuaţie importantă între paletă şi vis. Iată ce scria  James Ensor într-o carte apărută în 1934: „....Doamnele culori prost aşezate se luptă violent ca nişte vecine cumplite, dificile. Războiul nesfârşit dintre două rozuri durează şi în prezent. Domnişoara Roşu se înegreşte în faţa doamnei Alb de argint. Doamna lac de China se împurpurează în faţa domnului Albastru Destrée, domnul de Cadmium dă în galben când ţâşneşte domnişoara Bitum. Dintr-o nimica toată, domnii de Verde se fac cenuşii sau trec în albastru. Doamna Roşu Englez şi domnul de Carmin îşi neutralizează esenţele. Cum să conduci această minunată lume rebelă? Nu e chiar un lucru de colo....”
În pictura modernă se cunosc suficiente exemple de elaborări ce pornesc de la un „dat natural”, dar nu toţi autorii lor au recunoscut că, până la urmă, au aplicat, în cu totul alte condiţii, strategia proiectuală a lui Ulise. Compoziţiile pictorului Constantin Tofan sunt o formă de existenţă, un mod de a vedea şi mărturisi, de a şi-l asuma, evident, într-o formă prelucrată, proprie, celorlalţi.

 CONSTANTIN TOFAN – Desprindere-parte şi întreg

Expoziţia deschisă la Galeriile „DANA” confirmă pe de o parte „forţa activă a culturii” capabilă să restaureze stabilitatea emoţională (fragilă) a artei moderne şi impunerea unor valori autentice ale cetăţii Iaşilor în contextul (discutabil) valorilor naţionale.
Arta lui Constantin Tofan a vizat de la începuturi; (anii 70), echilibrul. Desprinderile de sine nu sunt decât balansul între extraordinara libertate a gestului ritmic amplu desfăşurat şi severitatea impusă a construcţiei picturale. Pictorul stabileşte între parte şi întreg un dialog spiritual, caută şi găseşte formula construcţiei generatoare de energii care proiectată în spaţiul afectiv uman, să constituie nucleul stabilităţii. Asemeni lui Paul Sérusier care scria că esenţa compoziţiei este constituită de echilibrul obţinut prin contrapunerea orizontalei – simbol al materiei inerte – cu verticala – ce exprimă viaţa, C. Tofan alege ca simbol formal al tensiunii interioare ce irumpe – verticala (energie şi durată), pe care o opune constantei amorfe a orizontalei.
Dedicat peisajului, construcţia sa introduce un ritm general constructiv, eliberând formele de ceea ce Kandinsky numea „sclavajul referinţei”. Astfel sentimentul general devine cel  al unei tensiuni interioare profunde, rezolvat printr-un raport continuu între echilibrul instictiv şi un echilibru plecat din cunoaşterea legilor fundamentale ale limbajului plastic.
Disciplina armonică este căutată şi impusă artei sale într-o relaţie biunivocă ca eliberare a instinctului individual din canoanele „măsurii” şi sinteza geometrică ca sistem necesar echilibrului spre care ar trebui să tindă orice materializare a spiritului uman. Rezultanta picturală devine prin ceea ce numim creaţie, elementul unei poetici rezervate imaginaţiei semnului, ca parte a întregului constitutiv al oricărui echilibru.
Fiecare tip de formă are la Constantin Tofan o semnificaţie caracteristică unei anume stări a sufletului, unei anumite stări interioare, cu variaţii de nuanţă imperceptibile generate de momentele succesive ale tonalităţii eu-lui.
Şi dacă „armonia se revendică  programatic de la muzică” în acelaşi timp construcţia şi logica expresiei picturale îşi pot găsi un echivalent în riguare, ritm, suprafeţe – corespondenţe directe cantitative şi calitative între cele două arte...
Putem distinge în opera lui Constantin Tofan trei momente ale stilului: un moment al peisajului compoziţional ca exerciţiu în organizarea sintetică a limbajului, marcat prin dominaţia formei conturate şi armoniei de griuri şi brunuri de miere; un al doilea moment ce ilustrează atitudinea lirică în care materia este frământată în acorduri de verde crud, pământuri arse, ocruri roz, griuri violete; şi un al treilea moment al abstracţiunii întemeiat pe comunicarea dintre cosmicitatea folclorului şi naturismul propriei viziuni. Aceste momente însumate, consolidează o viziune între a reprezenta partea  ca întreg al Omului Neraclitian, El însuşi.
Accentul cade alternativ pe obiectul pictat şi pe gestul picturii, în bucuria vitală a actului artistic. Echilibrul nu este alterat de dogma fidelităţii şi nici de superstiţia transfigurării.
Totul suprimă distanţa convenţiei timpului abstract şi prezentul continuu, care e timpul trăirii. Ce figură poate lua dragostea de viaţă decât figura aleatorie a Totului.
Pentru Constantin Tofan esenţa evoluţiei constă tocmai din creşterea echilibrată  în direcţia unei stabilităţi cât mai mari a demersului plastic.
Expoziţia de la Galeriile „DANA” propune o temă – nudul feminin. Ce poate fi nudul feminin în această lume? Neputând fi madonă, fiind o făptură trecătoare? Un coleg erudit, supus unor prea ingenioase desfăşurări teoretice, spunea că civilizaţiile mileniilor de până acum au fost de tip feminin, adică totul s-a făcut din inspiraţia şi de dragul femeii: arta, poezia, eroismul, erotismul etc. Dar, din păcate s-a cam terminat cu istoria vieţii private şi cu tipul feminin al civilizaţiilor! Această idee a ordinii raţionale din care ar lipsi principiul feminin e o veche utopie a misoginilor.
Ei, tocmai aici marşează Costică al nostru. Antigona trebuie văzută, glasul ei trebuie auzit, trupul ei trebuie înălţat din umilinţa funciară şi ipostaziată ca principiu cosmogonic. Antigona artistului exprimă ideea după care condiţia metafizică a femeii e în raport invers cu condiţia ei naturală!
Aflat la vârsta rotundă a maturităţii, Constantin Tofan contemplă lumea, conferindu-i pecetea de „lucru privit”, în care se ascunde o înţelepciune senină, făcând posibilă contopirea detaliilor în armonia întregului.
Felicitări Editurii DANA ART, colectivului ce a reuşit să trezească interesul publicului ieşean prin apariţia albumului reprezentativ operei pictorului Constantin Tofan, care susţin constant logistic şi financiar, arta şi artiştii, în pofida crizei economice căreia cu încăpăţânare îi rezistăm....
27 aprilie 2009   

 

" Pictura lui Constantin Tofan este o singură fiinţă. Muguri fragezi de lumină deschid, dezvăluindu-se tulburaţi, irealul, desprinzându-1 treptat din învelişurile sale, în căutarea esenţei dintotdeauna a lucrurilor. Soarele, bucurie esenţială, uimit de liliputana galaxie ce-1 roteşte într-o tinereţe audibilă, se constituie în forme gra­ve. Culorile cugetă, povestesc, dansează, cântă, îşi spun confidenţe, îşi dau întâlnire în codri misterioşi cu paseri fantaste sau în văi întunecoase unde se întâlnesc arlechini cu colombine, coagulează într-un spaţiu ca semnele unei profunde cunoaşteri. Sensul picturii lui C. Tofan este idealul învălult în taine şi minuni, prin care meditaţia ş-avântul creaţiei vin să înţeleagă lumea. C. Tofan ştie să le raporteze la o lume aparte în care metafora împlineşte misterul într-o lumină prin care răzbat din întuneric germenii singurătăţii. Fantasmele unui sat, reînviat din amintirile copilăriei, dat cărarea unor personaje mereu aceleaşi şi totuşi altele, mereu într-o veşnică călătorie spre neunde. Acest liman nevăzut, presimţit în amurguri sfâşietoare cu pa­seri ca un descântec, persistă în mai toate imaginile picturii lui C. Tofan. Clipele dramatice au lăsat din copaci schelete fragile, aproape umane; o linişte ce-i numai a spiritului creator îşi face loc printre dealurile care sunt înverzite. Atmosfera aceasta cu ierni sângerii şi veri îngheţate îşi face aerul împrejurul unor portrete de sorginte bizantină; alunecate într-un vis cu arhonţi rătăciţi undeva la Tarcello, insulă de suflet a mîndrei Veneţii.
Odată pătruns în acest univers ai sentimentul iluziei, fantasticului virginal, nud, tensionează prăbuşirea lui Icar, sau pogoară o aură tainică peste chipul unei domniţe, inefabilă făptură uitată la marginea basmului. Miracolul acesta stăpînit de o gravă înţelegere a compoziiţiei, sincronizează într-un ritm de baladă medievală. Codrul, ca centru iradiant cu încrengătură de diamant, devine popasm semn al întregului, al ritualizării. Această viziune meditativă, reflex al unui spaţiu absorbit de spirit, se regăseşte viguros reîmprospătată în culoare. Acorduri diafane de griuri şi ocruri sau game incendiare, situează ideatica pictorului C.Tofan precum "una cosa mentale”.
Traian Mocanu – Pictura lui Constantin Tofan,
Convorbiri literare,  nr.5, mai 1989

PICTURA LUI CONSTANTIN TOFAN

Pictorul Constantin Tofan face parte din categoria oamenilor artişti care îşi elaborează îndelung opera. Destinul său cultural operează permanent în zona meditaţiei asupra sensurilor şi semnificaţiilor imaginii. Pictura şi-a urmat evoluţia propriu universului spiritual al artistului, evidenţiind tendinţa de simplificare a mijloacelor plastice în scopul unei sporite expresivităţi vizuale.
Natura imediată, incendiară sau aburoasă, este locul în care se întâlnesc într-un magic halou, personaje ciudate împreună cu elemente de faună ireale. Tensiunea din câmpul imaginii picturale între “primul atac” şi “abandon”, surprinde momentul unei soluţii lucide, între spontaneitate şi deliberare, artistul ajunge la propria fire.
Tatonarea este pusă în serviciul demonstraţiei, un incintamentum vizual din care se detaşează figuraţia unui cumul calitativ “a detaşa – scrie Roland Barthes – este gestul esenţial al artei clasice”. Pictorul detaşează umbre, semne ale universului, făcând din acest tot – opera.
Figuraţia lui Constantin Tofan provine dintr-o psihotehnică de un personal, unde descătuşarea şi revanşa fierbe şi limpezeşte cristalul.
O “sincronitate aeriană” cum ar fi spus G. Călinescu este anunţată în peisajul artistului; anotimpurile apar ca răspunsuri la trăirea interioară, de altfel motivul performant nefiind altceva decât un control al efectelor, o orchestrare cromatică a diferenţelor de materialitate. Se cuvine să subliniem continuitatea vizionară a artistului, loc a unor fine experimentări a mijloacelor de expresie.
Compoziţia structurată după legile clasice între masa formei şi liniaritatea construcţiei întregeşte spaţii a căror opticitate conduc la semnele unor tensiuni energetice ale procesului organizatoric, ca urmare pictura care va rezulta este plasată într-o zonă de confort perceptiv.
Artistul înlocuieşte observarea directă a naturii cu memoria acesteia.
Culoarea este aşternută cu voluptatea gestului, cu măiestria, oferind suprafeţelor virtuţi optice şi tactile. Pământuri grave, alburi aurii, griuri severe sau diafane, mărturisesc o insistentă investigare a culorii. Roşuri funanbuleşti, albastruri regale, se desfăşoară în registre valorice de la elementele tectonice la reverie. Culoarea captează privitorul şi îl abate de la elementele figurate, spre pictural.
Pictorul alchimist şi vrăjitor îşi asumă riscuri de misionar, sporind misterul acestei coerenţe minunate ce se cheamă PICTURA.
O impresie deosebită lasă compoziţia  cu nud feminin unde relaţiile constructive, propun o imagine departe de pitoresc. Imaginea centrează de fapt un SEMN al demnităţii omului.
Echilibrul întregului ca limbaj pictural este un concurent al bogăţiilor acestei lumi. Artistul este o formă de supravieţuire, o specie pe cale de dispariţie, care trăieşte întru neorânduială şi întru apropierea uneltelor lui.
C. Tofan vede ce vrea, nu ce-l înconjoară, de aceea tratamentul care ni-l oferă este rezervat şi plin de discreţie.
Pictura sa este o integrare ieşeană a unei permanenţe, despre înţelegerea şi nevoia de indicibil. 22 feb. 1992, Iaşi

CONSTANTIN TOFAN sau FASCINAŢIA PEISAJULUI

Artistul ieşean inspirat şi sensibil, sigur de mijloacele sale, propune pu­blicului de oriunde un spaţiu pictural fascinant, rezultat al unor căutări îndelungi în spiritualitatea locului, în cultura populară.
Arhetipuri mitice, datini şi ritu­aluri cu semnificaţii pierdute prin vremuri, sunt regăsite de artist în concretul formei în mari cicluri picturale ce definesc universul de sine, bântuit de fantasmele firii, personificări ale elementelor şi fenomenelor naturii. Codrii Dobrovăţului şi poienile Bârnovei, pietrele sfinte ale oraşului, vâlva apelor, păsările măiestre ce înalţă gândul, zburători şi pricolici ce sfâşie cerul în căutarea călăreţului rătăcitor, sunt plăsmuirile unui imaginar ce-i aparţine, freamătul secret al vieţii interioare vine din acel ceva unic cu care artistul se naşte ori nu - sinceritate şi iubire. Ca intim al atelierului pictorului Constantin Tofan remarc în pictura actuală o decantare şi o sinteză a diferitelor etape de creaţie. Artistul dă actului pictural firescul şi spon­taneitatea unei rostiri subsumate, a cărei viaţă nu mai este doar aceea a autorului ei.
Pânzele pulsează şi respiră tainic într-un ansamblu monocord, senti­mental, trupeşe nuduri, lucrate parcă în transă, animă balansul meticulos, cu o pensulaţie vioaie elimină zonele unor conflicte insolubile, exaltând doar pata - semn ce susţine temeinic echilibrul compoziţional şi cromatic.
Stăpânit de o sensibilitate transfiguratoare ce-i este proprie, artistul este înzestrat cu calităţi picturale ce surprind grandiosul spectacol al naturii, vădind o înzestrare specială în aprofun­darea peisajului.
Pe cerul lui C. Tofan se adună, câteodată, un boţ de culoare, ca un meteorit, marcat de incizii stelare ce traversează imaginea (semn al spaimelor noastre) către o enigma­tică ţintă.
Pictorul se lasă purtat în acest spaţiu de chemările de sirenă, ce răzbat dintr-o magmă cromatică aflată în proces de articulare.
Portretul este un musafir tăcut, întâlnit într-o ambianţă voit elevată, care priveşte în gol, halucinant.
Artistul ne oferă un univers pictural feeric, spaţiu al efuziunilor dar şi al mis­terului. Constantin Tofan caută în deplină libertate calea propriei sale vieţi.
Astăzi păşim alături de el în acest univers, visând cu ochii deschişi la viaţa din dincolo - a marii treceri în marea şi adevărata ARTĂ a nemuririi - pictura...
Omul Constantin Tofan, sobru şi ponderat, interiorizat dar şi vesel, mai ales în preajma bălţilor care îl cunosc mai bine decât prietenii, vă invită la un dialog în dorinţa de bine şi de fru­mos. Artistul Constantin Tofan este o exemplară conştiinţă a generaţie sale. Nobleţea căutărilor sale necontenite în zona umanului şi a naturii susţine închegarea unei viziuni originale asupra artistului şi operei sale.
Constantin Tofan pictează în deplină bucurie, vindecându-ne şi pe noi de acel exil interior, al necuprinsului, de fapt, propriul destin Bătrâne, ai făcut-o şi pe ASTA. Succes!

TRAIAN MOCANU